Trecut din punct de vedere administrativ, de la Odobeşti la Vărsătura, şi, în cele din urmă, la Jariştea, Schitul a rămas acelaşi loc de rugăciune pentru toţi credincioşii, iar măsurile administrative n-au afectat viaţa monahilor, nici n-au smintit credincioșii. În plus, prezenţa unui ambiţios stareţ la conducerea lui a făcut ca, după Primul Război Mondial, să fie construită, efemer, o biserică falnică, după imaginea bisericilor din localităţile Podgoriei. Din păcate, lăcaşul nu a ținut decât un deceniu, deoarece la cutremurul din 1940, biserica din piatră şi cărămidă s-a transformat în ruine, iar monahii şi-au reluat rugăciunile, aşa cum o făceau de secole, în biserica de lemn pe care o vedem şi astăzi. Nici închiderea oficială a acestuia de către autoritățile comuniste între 1959 şi 1989 nu i-a îndepărtat pe creștini de locul unde veneau an de an în pelerinaj.

Ca o reacţie la măsura abuzivă, pelerinajele la Buluc după 1959 au devenit un fenomen de masă, iar de „Schimbarea la Faţă” cete de credincioşi din toate localităţile vecine urcau drumurile bătătorite de secole până la bisericuţa de lemn pentru a participa la slujba oficiată de preotul de la parohia din Vărsătura.

Redeschis după 1989, aşezământul continuă să rămână refugiul spiritual al credincioşilor din localitățile de sub Măgura Odobeștilor şi loc de rugăciune pentru cei care caută o clipă de linişte şi de comuniune.

Testamentul ctitorului

„(…) Eu Isaie, ieromonahul Carage, am făcut Schitul Bulucului di iznova din codru Merei, unde să cinsteşte şi să prăznuieşte hramul Sfintei Troiţi, a Prea Sfântului Duh. Dar la sfinţitul bisericii s-au adunat toţi răzeşii din Odobeşti, mari şi mici, şi am făcutu plecată rugăminte tuturor răzeşilor ca să dăruiască săhăstrii o bucată di locu. (…). Iară cei ce vor cuteza şi aru îndrăzni din răzăşii dăruitorii a strica şi a mişca această danie, unii ca aceia să fie afurisiţi şi neertaţi de Sfânta Troiţă şi Pogorârea Duhului Sfânt. Si spre aducere aminte am iscălitu. Ermonahul Isaie Carage Voevod, 7187, marte, 8”

Buna administrare, poziția privilegiată, departe de ochii răufăcătorilor și neînchinarea acestuia unei mănăstiri de la Locurile Sfinte, au făcut ca spre sfârşitul secolului XVIII, Schitul Buluc să ajungă unul din aşezămintele reprezentative ale dorinţei de independenţă a odobeştenilor față de Episcopia Romanului. Influențați de modelul schiturilor din Vrancea arhaică, odobeştenii au încercat, fără succes, să-l scoată de sub tutela Episcopiei. Averile schitului s-au format, fie prin donaţiile ctitorului şi ale celor care l-au sprijinit, fie prin donaţii ale laicilor odobeşteni sau prin cedarea bunurilor de către cei care, intrând în monahism, au primit metanie la Schit. Din categoria celor din urmă avem actul monahului Athanasie, din timpul mitropolitului Nichifor(1740-1750), care a donat aşezământului în 1744 un „pogon de săcătură”, pe vremea când nacialnic/stareţ era Mitrofan. Numele stareţului Mitrofan îl găsim 11 ani mai târziu, în 1751, în timpul episcopului Ioanichie al Romanului, când mitropolit era marele tipograf Iacob Putneanul(1750-1760), pe un act de cumpărare, în care se aminteşte o donaţie a jupânesei Safta şi a lui Costin Neniul.

În 1816, pe când episcop de Roman era Gherasim Clipa(1803-1826), iar mitropolit al Moldovei vestitul Veniamin Costachi(1803-1808; 1812-1842), proprietăţile schitului se extind prin donaţia făcută de Constantin şi Floarea Chihaia, care dăruiesc lacul Chihaia, aşa cum rezultă din actul de donaţie publicat de istoricul C. C. Giurescu. Printre martorii care semnează actul îi întâlnim pe diaconul Neculai Săul şi preotul Neculai Cetinoiul.

În timpul ocupației ruse (1828-1832), pe vremea păstoririi episcopului Meletie Brandaburul (1826-44), la 1828, răzeşii odobeşteni întregesc averea Schitului cu „8 fălci, loc de pădure”:

„Noi lăcuitorii răzăşi de moşiia Odobeştilor de la ţinutul Putnii, prin această scrisoare de danie ci dăm sfântului schit Bulucul din acest ţinut, mărturisim ca să fie ştiut, că de a noastră bună voia, cu tot svatul so obştească mulţămire, am diosăbit din mijloc, din partea tuturor, şasă fălci moşie de pădure încă din vremea hotărârii, pe care s-au şi trecut prin hotărnica cea mare supt iscălitura a cinstit boer răposatului Petrachi Negrea hotarnicu. Am mai deosăbit şi alte doă fălci (…) Întru slavă lui Dumnezeu celui în treime sfântă slăvit, s-au dat de cătră noi vecinică danie sf. Schit Bulucul, unde să cinsteşti şi să priznuieşti hramul prea sfintei treimi pogorârea prea Sfântului Duh, spre întemeerea şi întărirea obştescului folos a lăcuitorilor părinţi de acolo şi spre pomenirea sufletelor noastre şi a toate niamurile noastre. (…).”

La sfârşitul secolului XIX, Schitul Buluc poseda o avere de invidiat, pentru că nu fusese inclus în categoria mănăstirilor închinate, cărora le-au fost confiscate proprietăţile. Din „Inventarul de averi mişcătoare şi nemişcătoare a bisericii Pogorârea Duhului Sfânt (Buluc)” reiese că aşezământul era bine gospodărit şi poseda în 1887, când în jilțul arhieresc de la Roman păstorea cărturarul ierarh Melchisedec Ștefănescu(1879-1892), următoarea avere mişcătoare, pe care o vom enumera, păstrând vocabularul timpului: 1 acaret cu 6 încăperi şi o başcă şi cerdac; 1 chilie cu 2 încăperi; 1 chilie cu o încăpere; 1 chilie cu 3 încăperi; 1 chilie cu 2 încăperi; 1 chilie cu o încăpere şi un chiler; 1 chilie cu 2 încăperi sub un acoperământ. Din averea nemişcătoare menţionată în inventar notăm peste 10 hectare de vie, păduri, moară şi locuinţe date cu chirie.

În secolul XIX au fost construite arhondaricul, chiliile şi a fost amenajat spaţiul interior. Tot din aceasta perioadă avem cele mai importante danii către Schit. Aşa s-a ajuns ca Buluc să posede o avere importantă, din care nu lipseau proprietăţile din Târg. Schitul a primit şi moară în Caragea, fosta localitate Vineşeşti şi lacul Chihaia, de la Floarea şi Constantin Chihaia.

În 1899, în ultimul an de păstorire al episcopului Ioanichie Floru, spre sfârșitul longevivei păstoriri a mitropolitului Iosif de la Argeş(1875-1902), găsim la Schitul Buluc următorii slujitori: ieromonahul Petrea Dumitriu, ieromonahul Nifon Mericescu, cântăreţul Gherasim Ghica, paracliserul Tache Bahamat şi monahii Conu Dumitrescu şi Victor Barbu. Aceştia formau personalul clerical, plătit de Epitropia Schitului.

Au fost de ajuns câţiva ani de război (1916-1918) ca prosperitatea şi liniştea aşezământului să se risipească. Ocupat de armatele germano-austriece, care aveau cartierul general la câțiva kilometri, în Măgură, Schitul a fost ruinat, spoliat de bunuri, iar biserica de lemn pângărită de soldaţi încât, după încetarea ostilităţilor, a fost nevoie nu numai de refacerea chiliilor, dar şi de sfinţirea bisericii, lucru săvârşit de episcopul Teodosie Atanasiu(1912-23) al Romanului.

În ciuda distrugerilor considerabile, între cele două războaie Schitul a renăscut, atingând prosperitatea de dinainte de război, grație sârguinţei stareţului Casian Carabă, personalitate importantă a vieţii monahale de la Schitul Buluc din toată istoria sa. Nici trecerea sa din administrativul orașului Odobești, la fosta comună Vărsătura și în cele din urmă la comuna Jariștea nu a afectat evoluția așezământului. Numit la conducerea Schitului la câteva luni de la încetarea războiului, Casian Carabă a reuşit ceea ce niciun stareţ al Bulucului nu a făcut înaintea sa: să construiască o biserică de piatră, cărămidă şi zid tocmai la poalele Măgurii. Cărate cu spatele monahilor, al credincioşilor şi animalelor de povară, pietrele, cărămizile, lemnul şi varul au făcut ca în câţiva ani să se ridice o frumuseţe de biserică, a cărei turlă rivaliza cu vârfurile brazilor din jur.

Între cele două războaie mondiale Schitul a cunoscut o înflorire a vieţii duhovniceşti, iar construcţia bisericii de zid în numai câțiva ani este dovada. Din Anuarul Eparhiei Romanului 1936, constatăm o obşte solidă din 12 monahi, conduşi de Protosinghelul Casian Carabă. Numele celorlaţi vieţuitori erau: Ieromonah Atanasie Olteanu, Ieromonah Teofil Dumbravă, Ierodiacon Sofronie Rusef, monahii Teodosie Filimon, Iosif Halaşog, Iosif Leuştean, fraţii Ion Gh. Lazăr, Neculai Vasiliu, Schimonahia Ifimiea Banciu şi servitorii Sandu Grigoraş şi Ștefan Nedelcu. Anuarul din 1936 enumerã printre averile Schitului, 3 ha de vie, 11 ha de pădure, ½ ha de loc arabil, 7 case noi şi două corpuri de casă neterminate.

Dacă din punct de vedere material, bunăstarea a fost deja atinsă în secolul XIX, în secolul XX, în special în anii ’30, Bulucul a devenit un nume cunoscut din punct de vedere istoric, graţie vizitelor pe care le-au făcut cercetătorii din Bucureşti în bisericile Podgoriei Putna, inclusiv la Buluc. Sfinţirea bisericii „Schimbarea la Faţă” a fost semnul recunoaşterii poziţiei Schitului şi o consecinţă a interesului manifestat de autorităţi şi credincioşi faţă de acest aşezământ. În acelaşi timp, cu sfinţirea bisericii şi reconstruirea chiliilor s-a întors pagina peste suferinţele îndurate de monahi şi patrimoniul religios în timpul ocupaţiei din Primul Război Mondial.

În plină ascensiune, peste Schit a venit seismul din noiembrie 1940, care a distrus biserica „Schimbarea la Faţă” şi a afectat grav chiliile. Ca şi în cazul altor aşezăminte monahale din Vrancea, distruse la cutremurul din 1940, în timpul războiului şi după, lăcaşurile nu au mai putut fi reconstruite. Dacă Schitul „Sfântul Ioan” de la Panciu a fost unit cu Schitul Brazi, monahii de la Buluc au fost trimişi la alte mănăstiri din Eparhie, iar în locul lor au fost aduse în 1951 monahii de la Mănăstirea Coteşti. Bătrânul stareț Casian Carabă, care ostenise mai bine de 3 decenii ca să scoată din ruine Schitul a avut aceeași soartă, ajungând la Schitul Oancea din comuna Ploscuțeni, unde se găsește mormântul său.

Mai grav a fost în 1959, în timpul Episcopului Antim Angelescu când, prin Decretul 410, monahismul românesc a fost aproape desființat. Monahiile au fost trimise la casele lor, iar Schitul a devenit o simplă filială a parohiei „Sfinții Trei Ierarhi” din Vărsătura, comuna Jariştea, iar bunurile sale au ajuns la discreția autorităților comuniste din Jariștea și Focșani.

Fiind situat într-o zonă greu accesibilă, clădirile sale nu au fost transformate în Cooperativă Agricolă de Producţie, cum a fost cazul după 1959 la Vărzăreşti şi Coteşti. În acelaşi timp, preotul și credincioşii parohiei Vărsătura s-au ataşat de Schit, transformând, în plin comunism, ziua de 6 august în adevărată sărbătoare a satului Vărsătura. Mai mult ca niciodată, de praznicul „Schimbarea la Faţă”, sute de familii, din care nu lipseau tinerii, mergeau la biserica de lemn. Se organiza slujbă de priveghere, la care tinerii participau şi înnoptau în chilii. Sărbătoarea „Schimbarea la Faţă” de la Buluc a fost până în 1989 cea mai importantă sărbătoare religioasă din toată Podgoria Odobeştilor.
Renașterea spirituală a vieții monahale la Buluc a început din 1993, când așezământul a devenit unul de monahii, iar Melania Gândac a preluat conducerea Schitului. Puțin câte puțin, Schitul a prins viață, reușind să depășească jumătate de secol în care, cu greu, credincioșii și preoții din Vărsătura au ținut piept autorităților comuniste care doreau să transforme spațiul sacru în loc de odihnă și distracții pentru nomeclatura locală, iar biserica într-o anexă a caselor de vacanță.

Povestea Schitului Buluc este o filă din istoria creştinismului la Carpaţii de Curbură şi transmite peste timp informaţii despre manifestările religioase ale creştinilor de acum trei secole.